Valeriu Traian Frenţiu
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la 25 aprilie 1875
în oraşul Reşiţa, azi reşedinţa judeţului Caraş, din părinţii: Ioachim, preot,
şi soţia sa Rozalia, născută Demeter. După şcoala primară, urmată în
localitatea natală, a trecut la Gimnaziul Superior greco-catolic din Blaj, pe
care l-a absolvit în primăvara anului 1894, anul procesului Memorandum-ului,
când a promovat şi examenul de maturitate. În toamna aceluiaşi an s-a înscris
la Facultatea de Teologie a Universităţii din Budapesta, “la care s-au mai
instruit, printre alţii, Ion Agârbiceanu, Francisc Hubic, vestitul conducător
al corului catedralei din Oradea” (cf. Nae Antonescu în “Contemporanul”, nr.
3/198 din 21 mai 1994). A urmat cursurile 4 ani, după care, la 28 septembrie
1898 a fost hirotonit preot celib. Ar fi putut să rămână în Centrul eparhial al
Lugojului, dar preferă să continue studiile teologice şi, ca urmare, se înscrie
la Institutul Augustinaeum din Viena, institut rezervat, în acea vreme,
nobililor, şi, concomitent cu studiile teologice, i s-a încredinţat şi misiunea
de confesor al militarilor români din garnizoana capitalei austriece.
Promovat doctor în Teologie, în 1902 s-a întors la Lugoj, unde
între anii 1902-1904 a fost utilizat în cancelaria eparhială, ca impiegat,
arhivar, bibliotecar şi vice-notar consistorial, iar în 1904 a fost numit paroh
la Orăştie şi protopop al districtului cu acelaşi nume. “Protopopiatul Orăştie
avea, după datele din 1903, 14 parohii cu şapte filiale, 14 preoţi, 5651
suflete, 938 şcolari. În oraşul Orăştie erau 859 greco-catolici, 2815
ortodocşi, 1100 romano-catolici, 890 helveţieni (reformaţi), 1040 augustani
(luterani), 23 unitarieni şi 207 evrei-mozaici” (cf. Eugen Potoran, “Bunul
Păstor”, Zalău, 1947, p. 8). Avea 29 de ani şi, deci, era relativ tânăr pentru
o asemenea demnitate ecleziastică.
La Orăştie a petrecut 8 ani şi s-a dovedit un păstor sufletesc
de excepţie, ocupându-se nu numai de propria lui parohie, ci de toate cele 14
şi de filialele din protopopiat, pe care le vizita în fiecare an şi în care
întotdeauna slujea şi predica, aşa că i s-a întâmplat să rostească până la
cinci predici într-o zingură zi. A introdus primele misiuni sfinte în dieceza
Lugojului, împreună cu canonicul dr. Iacob Radu şi dr. Ilie Dăianu, protopopul
Clujului, ţinute la Cugir între 14-16 decembrie 1904.
La începutul anului 1912 a fost transferat ca paroh şi promovat
vicar foraneu episcopesc la Haţeg, judeţul Hunedoara, iar la 4 noiembrie 1912,
la vârsta de 37 de ani, a fost numit Episcop al Lugojului, în scaunul rămas
vacant în urma transferului Episcopului dr. Vasile Hossu de la Lugoj la Gherla.
Episcop de Lugoj
A fost consacrat episcop în catedrala din Blaj, la 14 ianuarie
1913, prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihali de Apşa, asistat de
Episcopii Demetriu Radu de la Oradea şi Vasile Hossu de la Gherla, toţi trei
antecesori ai Episcopului Valeriu Traian Frenţiu în scaunul eparhial al
Lugojului.
La începutul arhipăstoririi sale, tânărul episcop a fost primit
cu neîncredere. Dar aceasta nu l-a descurajat pe noul ierarh să treacă imediat
la acţiune şi să dovedească o activitate prodigioasă. A început vizitaţiile
canonice şi “a înregistrat nevoile imediate ale eparhiei şi, în atmosfera
pregătitoare a războiului mondial şi în timpul acestuia, a reuşit să realizeze
o parte din programul său. Un fost colaborator, dr. Nicolae Brânzeu, înşiră
astfel moştenirea lăsată Lugojului:
1.
A stăruit pentru celebrarea zilnică a
Sfintei Liturghii, lucru ce l-a făcut şi Excelenţa Sa ca preot şi apoi ca
episcop. Astăzi am ajuns – har Domnului – acolo, încât aşa ceva pare absolut
natural, dar nu a fost totdeauna aşa. Nici în Biserica Universală, cu atât mai
puţin în Biserica noastră Unită. Excelenţa Sa Frenţiu a fost între cei dintâi
preoţi greco-catolici care au adoptat această practică.
2.
A luat măsuri pentru ţinerea
predicilor cu regularitate în duminici şi sărbători.
3. A luat măsuri salutare în ce priveşte
viaţa clerului, introducând exerciţiile spirituale pentru preoţi.
4.
A luat măsuri în interesul
catehizării şcolare, obligându-i pe preoţi să prezinte spre aprobare planuri de
lecţii şi iniţiind o întreagă operă de studiere şi organizare a problemelor
catehetice.
5.
A început trimiterea pastoralelor
arhiereşti către credincioşi la sărbători mari, ceea ce până atunci nu se făcea
decât în rare ocazii de natură istorică.
6.
A pus în funcţiune Seminarul Teologic
(Academia de Teologie de la Lugoj) a cărui înfiinţare şi edificare fusese
realizată de marele său antecesor (Episcopul dr. Vasile Hossu). A obţinut
înfiinţarea Şcolii Normale române de fete, prima în fosta Ungarie.
7.
Pentru asigurarea necesităţilor
materiale ale Diecezei şi Institutelor ei de învăţământ, a cumpărat o moşie pe
care, după război, vânzând-o, a întemeiat “Fondul Disponibil al Diecezei
Lugojului”, fond dotat şi cu altă avere economisită de Preasfinţia Sa.
8.
A sprijinit Presa Bună şi propaganda
culturală în popor, deschizând la Lugoj Librăria Diecezană. Pentru crearea unei
clase mijlocii a deschis la Lugoj un atelier de ucenici, cu internat. A
preconizat şi o Şcoală de Cantori, dar aceasta nu a luat fiinţă.
9.
A sprijinit în toate direcţiile
Acţiunile Catolice, în special în ce priveşte organizarea reuniunilor
parohiale, misiunile şi pelerinajele.
10.
În activitatea publică Excelenţa Sa a
fost un demn apărător al drepturilor neamului.
(Publicat în “Vestitorul” nr. 2/138 şi reprodus de E. Potoran în
op. cit. pp. 10-11).
Episcop la Oradea
După tragicul sfârşit al Episcopului Demetriu Radu la 8
decembrie 1920, în atentatul anarhistului Goldstein de la Senatul României, în
care şi-a găsit sfârşitul şi ministrul Radu Greceanu, Episcopul Valeriu Traian
Frenţiu a fost transferat la 25 februarie 1922 de la Lugoj, în scaunul vacant
al Eparhiei de Oradea, în care a fost instalat în ziua de 3 mai a aceluiaşi an,
o zi obişnuită de lucru.
“Eparhia de Oradea era pretenţioasă. Pe aici au trecut Ignatie
Darabant, Samuil Vulcan, Vasile Erdeli, blândul Mihail Pavel, impunătorul
Demetriu Radu. Toţi au lăsat admirabile moşteniri, unul s-a-ntrecut cu celălalt
şi nu era uşor să mulţumeşti umbrele lor… Eparhia cuprindea în anul 1922 un
teritoriu foarte vast. De la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Secuieni,
Valea lui Mihai şi Carei, toată Valea Crişului Repede, Valea Barcăului şi a
Bistrei, Valea Crişului Negru de la izvor până la graniţă, insule şi mase
compacte de Români Uniţi stăteau sub ascultarea episcopului din Oradea Mare… un
teritoriu foarte greu de administrat. Cu toate acestea, abia instalat,
Înaltpreasfinţitul Episcop începe vizitaţiile canonice. Încă în acel an îi vom
găsi semnătura în registrele parohiale din Vălenii Beiuşului şi în multe din
parohiile sătmărene sau arădane.” (E. Potoran, op. cit. p. 12). A vizitat toate
comunităţile religioase, atât parohii cât şi filiale, unele inopinat.
Grija de căpetenie a chiriarhului a fost formarea clerului
tânăr. Episcopul Demetriu Radu ridicase în roşu o clădire destinată unui
Institut Teologic dar, din cauza războiului, ca şi a tragicului său sfârşit,
clădirea a rămas neterminată. Clericii eparhiali erau pregătiţi la Academia de
Teologie din Blaj. Încă din primul an de episcopat, în toamna anului 1922,
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a deschis Seminarul Teologic Eparhial într-o
încăpere a vechiului Seminar, de unde, după un an, îl transferă în localul
propriu şi îl ridică la rangul de Academie Teologică, încadrată cu un corp
profesoral de elită. Amintim câţiva dintre profesorii Academiei Teologice:
Nicolae Flueraş, autor al volumului Uzul Sacramentelor, un manual ce nu şi-a
pierdut nici azi actualitatea şi este foarte căutat de către studenţii
actualelor Institute Teologice; Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, autorul a două
volume de Teologie Morală, şi, în acelaşi timp, unul dintre istoricii foarte
productivi ai Bisericii Române Unite cu Roma, profesor şi – un timp –
spiritual, fiind şi un bun canonist, a fost trimis la Roma ca membru în Comisia
de codificare a Dreptului Bisericesc Oriental, ca urmaş al canonicului blăjean
Dr. Ioan Bălan, revenit în ţară, fiind numit Episcop al Diecezei Lugojului
(1936). Dr. Aloisie Ludovic Tăutu a mai ocupat la Roma şi funcţia de paroh al
Bisericii Române Unite, precum şi cea de Consilier bisericesc la Ambasada
Română de pe lângă Sfântul Scaun, Dr. Ioan Georgescu, istoric, autorul unui
manual de istorie bisericească şi a mai multor monografii istorice, publicist.
Dr. Francisc Hubic, decanul Academiei Teologice până în anul 1940, profesor de
Teologie şi conducătorul corului catedralei eparhiale. Dr. Coriolan Tămăian,
rector, ajuns după moartea Episcopului auxiliar Dr. Iuliu Hirţea (1978),
Ordinarius (locţiitor de episcop) al Eparhiei de Oradea, Dr. Iosif Bal,
spiritual, intrat în monahism la OSBM, Dr. Gavril Stan, posesor a trei diplome
de doctor ş.a.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a încercat să introducă
sistemul de învăţământ cu şase ani de studii teologice, din care doi ani de
filosofie pură în limba latină, dar după un timp s-a renunţat şi s-a revenit la
învăţământul de patru ani.
Episcopul inspecta foarte des cursurile de la Academia Teologică
şi nu lipsea niciodată de la sesiunile de examene. În vacanţele de Crăciun şi
de Paşti – pe care studenţii teologi le petreceau în seminar -, a doua zi de
Crăciun, la Anul Nou şi la Paşti, erau invitaţii ierarhului la Palatul
Episcopal la o masă la care petreceau împreună ziua de praznic. Vacanţa de
vară, lunile iulie şi august, tinerii clerici o petreceau pe domeniul eparhial
de la Beiuş; doar o singură lună, septembrie, o petreceau acasă, în familie.
“Clerul din pastoraţie… în sate şi oraşe, familist sau celib,
simplu preot sau protopop, profesor sau canonic… fiecare trebuia să continue,
cu modificările impuse de împrejurări, viaţa de seminar, în ceea ce priveşte
partea sufletească a activităţii lor. Liturghia zilnică, lectura spirituală,
meditaţia, rugăciunea şi studiul îi vor menţine forţele proaspete. Arhiereul
dispune preoţilor să predice cu regularitate în toate duminicile şi
sărbătorile, să catehizeze, folosind la maximum orele de religie din orarul
şcolii primare, să facă planuri de lecţii, să se îngrijească de manuale, cărţi
de rugăciuni pentru şcolari şi credincioşi, să supravegheze de aproape
creşterea tineretului, să îndeplinească toate slujbele legate de oficiul lor cu
demnitate şi stricteţe, să fie adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, într-o lume
cu evidente semne de păgânizare” (Idem, op. cit. pp. 19-20).
A introdus exerciţiile spirituale obligatorii pentru întregul
cler al eparhiei: preoţi, protopopi, profesori de Teologie şi de liceu,
canonici etc., organizate anual în serii, în centrul eparhial. Episcopul
participa activ, ca orice preot, dar la toate seriile.
În 1925 a fondat “Vestitorul”, publicaţie oficială eparhială şi
– în acelaşi timp – revistă de publicistică bisericească. A apărut până în anul
1940, condusă, la început, de Părintele Aloisie Ludovic Tăutu, iar după
plecarea acestuia la Roma, de către Părintele dr. Nicolae Flueraş, un timp, şi
apoi de Părintele Coriolan Tămăian. În revistă îşi publica şi Episcopul
scrisorile pastorale, continuând bunul obicei inaugurat la Lugoj.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a introdus în Eparhia de Oradea
examenele prosinodale pentru clerul din pastoraţie, obligatorii pentru fiecare
preot hirotonit, începând cu anul 1926. Erau adevărate examene de reciclare, în
mod deosebit în studiile moralei şi pastoralei, pentru care a introdus în plus
şi obligativitatea preoţilor din parohii să rezolve în fiecare an un anumit
număr de cazuri din studiul moralei, cazuistică pregătită de profesorul de
Teologie Morală de la Academia Teologică. Examenele prosinodale au fost
introduse şi în Eparhia Lugojului.
Administraţia bisericească, diferită de la un protopopiat la
altul, a unificat-o prin Sinodul Eparhial din 1926.
Fiindcă în Eparhia de Oradea nu existau mănăstiri, foarte
necesare pentru activitatea spirituală a credincioşilor, ce o dezvoltă prin
preocupările lor călugării şi călugăriţele, atât în mănăstire cât şi în unele
domenii specifice activităţii monastice. Pentru a pune bază vieţii mănăstireşti
în eparhie, Episcopul s-a adresat Bisericii Universale. La chemarea lui au
venit Asumpţioniştii Augustinieni ai Adormirii Preacuratei din Franţa,
Franciscanii Minori Conventuali din Moldova şi Fraţii Şcoalelor Creştine din
Bucureşti. Asumpţioniştii şi Fraţii Şcolari au fost Ordine Şcolare, iar
Franciscanii Călugări de Pastoraţie. Cei dintâi călugări, Asumpţioniştii, au
fost aşezaţi la Beiuş, Centrul Şcolar al Eparhiei de Oradea, la internatul de
băieţi. Ramura feminină a acestui Ordin a luat conducerea internatului de fete.
În reşedinţa episcopească s-a deschis un mic seminar pentru elevii de liceu
care dovedeau o chemarea spre preoţie. Asumpţioniştii au întemeiat revista
Observatorul, editată la Beiuş între anii 1928-1934 şi apoi la Bucureşti între
anii 1935-1936. Episcopul i-a înzestrat cu o tipografie, instalată în incinta
mănăstirii. O parte dintre călugării francezi s-au naturalizat şi identificat
cu românii de sânge. Foştii şcolari au fost aşezaţi la Seminarul din Oradea şi
însărcinaţi cu educarea elevilor normalişti. Acest Ordin a îngrijit şi un
internat în care se pregăteau învăţători călugări. Între educatorii călugări
menţionăm pe I. D. Neculăeş, ajuns mai târziu titular în parohia a IV-a din
Bucureşti, strada Batişte, pe Părintele Ioan Gârleanu, poet şi un foarte bun
orator bisericesc. Călugăriţelor din ordinul Notre Dame de Sion, care au
deschis un pension, li s-a încredinţat educaţia unui liceu de fete şi a unei
grădiniţe de copii, precum şi Şcoala de aplicaţie a Şcolii Normale eparhiale de
fete.
Rămânând după Tratatul de pace de la Trianon (1920) mănăstirea
Pócs pe teritoriul Ungariei, singurul loc de pelerinaj mai apropiat, până atunci,
credincioşilor din eparhie, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a stabilit două
localităţi din eparhie ca noi centre de pelerinaj, Zalăul în Sălaj şi Drăgeşti
în Bihor. Cu timpul, pelerinajul în aceste localităţi a luat un avânt deosebit.
Unul dintre biografii Episcopului Valeriu Traian Frenţiu spune
că “Edificiul spiritual în planul IPS Sale se reazimă pe doi piloni: Euharistia
şi Cultul Fecioarei Maria… Adevărata splendoare a bisericilor nu o constituie
arhitectura, zugrăveala, bogăţia artei, simple stimulente, ci prezenţa lui
Cristos pe altar. Isus din Euharistie încălzeşte zidurile reci, le însufleţeşte
tăcerea bolţilor. Nu e destul să adori un Dumnezeu care-L ştii departe, în
ceruri, să-L chemi cu strigăte alarmante, să I te tângui în largul câmpului, în
ascunzişul colibelor, în tăcerea pădurilor, în singurătatea munţilor, când
biserica ţi-L aduce aproape, Îl poţi atinge cu mâna, cu buza vrednică şi
nevrednică, Îi poţi simţi prezenţa, Îl ascunzi în inima ta, cu dragostea ta
învăluindu-L, cu propusul tău îmbucurându-L. Biserica este cu adevărat Casa
Domnului, lăcaş sfânt nu numai sfinţit, prin El, Euharisticul. Această
apropiere materială a omului de Dumnezeu, zguduie, preface, înalţă şi
mântuieşte de Diavol, de focul Iadului, de ispitele lumii, de răul din suflet…
Fiul lui Dumnezeu va atrage pe oameni, bunătatea, credinţa se vor răspândi,
viaţa credincioşilor se va purifica, va înflori… Pe Fecioara Maria o invocă
numai aplecată asupra leagănului, Fecioara în faţa altarului, copilul în
cămaşă… bunica încovoiată de ani şi înviorată de dragostea nepotului… Când,
îndemnat de propria sa experienţă şi de practica Bisericii Universale, IPS Sa
Frenţiu hotărăşte să dea Cultului Euharistic importanţa cuvenită şi să
intensifice Cultul Maicii Domnului, i se opune “tradiţia” noastră orientală şi
“peceţile” de la 1700. Pe cei angajaţi în interminabile discuţii îi lasă să se
frământe în pace şi… deschide porţile zăvorâte ale bisericilor, scoate pe Isus
din tabernacolele umede şi reci, dă glas zilnic clopotelor, aproape amuţite
peste săptămână, nu se împotriveşte introducerii noilor practici devoţionale şi
transformă, treptat, biserica parohială într-o permanentă vistierie de daruri.
Sfătuind să se celebreze Sfânta Liturghie zilnic în toate bisericile şi punând
în centrul Cultului public pe Isus Euharisticul, modifică preţuirea icoanelor
de către credincioşi şi arată pentru ce sunt bisericile adevărate case ale lui
Dumnezeu. Cuminecările sporesc peste an, preceptul cuminecării pascale are
valabilitatea, cu vremea numai celor mai reci sufleteşte, deoarece majoritatea
credincioşilor îl depăşesc în curând, iau fiinţă societăţile Preasfintei Inimi,
se introduce în practica publică Binecuvântarea Euharistică, adoraţia Sfintei
Euharistii, Cultul Preasfintei Inimi” (E. Potoran, op. cit., p. 26-28).
Episcopul îi obligă pe preoţi să introducă Registrul
funcţiunilor sacre, atât în parohii, cât şi în filii, din care se pot urmări
spovedaniile şi cuminecările, considerate barometrul vieţii spirituale din
localitatea respectivă.
Cu binecuvântarea episcopului au fost introduse în cult
devoţiunile faţă de Sfântul Anton de Padua, Sfânta Tereza de Lisieux, Ordinul
Terţiar Franciscan, Octava de rugăciuni pentru unirea Bisericilor (18-25
ianuarie), procesiunile euharistice, exerciţiile spirituale pentru cler,
misiunile pentru credincioşii din parohii etc.
Foarte pedant în fastul ritual, Episcopul a înzestrat catedrala
eparhială din Oradea cu noi garnituri de odăjdii preoţeşti şi diaconale, a
mărit vechiul cor al catedralei şi a adus de la Beiuş pe profesorul şi
compozitorul Francisc Hubic, căruia i-a încredinţat înfiinţarea şi dirijarea
corului catedral, care, cu timpul s-a bucurat de un frumos renume şi a
concertat în multe oraşe ale ţării, iar cu ocazia unui pelerinaj în Cetatea
Eternă, a cântat şi la Roma.
Urmând, după acelaşi biograf, E. Potoran, care i-a închinat
volumul omagial Bunul Păstor, activitatea de Ctitor de aşezăminte, a Bunului
gospodar şi de Mecena al Culturii, ne dăm seama de preocupările polivalente ale
chiriarhului.
Episcopia Română Unită de Oradea este, după Arhiepiscopia de
Alba-Iulia şi Făgăraş, cea mai veche dintre eparhiile Bisericii Române Unite cu
Roma. La început a funcţionat ca arhidiaconat pentru românii greco-catolici,
sub Episcopul romano-catolic Emeric Csáky (1702-1723), care la numit pe
canonicul arhidiacon Vasile Paul conducător al arhidiaconatului catolicilor
români de rit bizantin. Episcopul următor, Nicolae Csáky, a stăruit pe lângă
Sfântul Scaun să-i dea pentru românii catolici de rit grec (bizantin) un episcop
auxiliar român care, în calitate de vicar al său, să păstorească pe
credincioşii români. Această dorinţă a Episcopului Nicolae Csáky se va realiza
numai sub urmaşul său, Episcopul latin Paul Forgách în 1748, prin numirea de
către Papa Benedict al XIV-lea a preotului român unit din Diosig, Meletie
Covaci, originar din Macedonia, ca episcop titular de [egea şi auxiliar al
Episcopului latin de Oradea. Meletie Covaci a păstorit până în anul 1770, când
s-a stins din viaţă.
Fiind cunoscute la curtea imperială vieneză nemulţumirile
românilor uniţi din vicariatul de pe lângă episcopia de rit latin din Oradea,
Împărăteasa Maria Tereza a hotărât să defalce vicariatul şi să-l ridice la
rangul de episcopie, ceea ce a şi făcut în 26 iulie 1776, prin numirea ca
Episcop titular al noii episcopii greco-catolice de Oradea a lui Moise Dragoş,
originar din Turda, ajuns paroh şi protopop de Oradea. Episcopia a fost
aprobată de Sfântul Scaun numai după un an, la 16 iunie 1777, şi a cuprins
toate parohiile române unite din comitatele Bihor, Cenad, Csiongrad, Arad,
Timiş Torontal şi Caraş, episcopie sufragană Arhiepiscopiei latine de
Strigoniu, sub a cărei jurisdicţie a rămas până în anul 1853, când, odată cu
restaurarea Mitropoliei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş a devenit sufragană
a acesteia şi ambele dependente direct de Sfântul Scaun Apostolic al Romei.
Toţi predecesorii Episcopului Valeriu Traian Frenţiu în scaunul
Eparhiei de Oradea au avut partea lor de contribuţie la organizarea şi dotarea
eparhiei cu aşezăminte pentru desfăşurarea unor activităţi spirituale –
bisericeşti – şi culturale, fiind pentru el un adevărat stimulent în a le
continua opera de organizare şi ctitorie. Episcopul Moise Dragoş (1777-1787) a
înfiinţat Capitulul diecezan, a obţinut domeniul episcopal de la Beiuş, a
înfiinţat Şcoala de Normă devenită ulterior Preparandie şi apoi Şcoala Normală
de Învăţători; Ignatie Darabant (1790-1805) a deschis Seminarul; Samuil Vulcan
(1806-1839) a înfiinţat liceul din Beiuş; Vasile Erdeli (1843-1862) a refăcut
Seminarul din Oradea, a organizat Preparandia, a întregit Liceul confesional
greco-catolic din Beiuş la 8 clase (azi 12) şi a avut un mare rol în
restaurarea Mitropoliei de Alba-Iulia şi Făgăraş şi scoaterea ei şi a
Episcopiei de Oradea de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei de Strigoniu; Iosif Pop
Silaghi (1863-1873) a restaurat catedrala; Ioan Olteanu (1874-1877) a restaurat
reşedinţa din Beiuş şi pe cea din Oradea; Mihail Pavel (1879-1902) a cumpărat
casele pentru canonici, localul Şcolii primare confesionale din Oradea şi
locuinţe pentru profesorii din Beiuş; a restaurat liceul din Beiuş şi l-a dotat
cu o sală de gimnastică şi una de desen, a construit internatul de băieţi şi o
şcoală civilă de fete la Beiuş şi o aripă a internatului din Oradea; Demetriu
Radu (1903-1920) a construit reşedinţa episcopală actuală, a restaurat-o pe cea
din Beiuş şi a început construcţia Seminarului Teologic din Oradea. Episcopul
Valeriu Traian Frenţiu a continuat cu mare zel opera marilor săi înaintaşi,
atât în ceea ce priveşte dotările materiale, cât mai ales pe cele spirituale,
în căutarea şi introducerea celor mai adecvate mijloace ce duc la mântuire.
Încă din vara anului 1924 a reluat şi continuat lucrările de
construcţie la Seminarul Teologic, clădire începută de antecesorul Demetriu
Radu şi rămasă în roşu, pe care, după ce o termină aşează în ea Academia de
Teologie. În 1930 supraetajează seminarul destinat ca internat pentru elevii
români care frecventează şcolile medii din Oradea, numărul şcolilor
înmulţindu-se de la un an la altul. Aici aşează Şcoala Normală de Învăţători şi
Şcoala de aplicaţie cu ambele secţii, laboratoarele de biologie şi chimie, sală
de muzică, sală de desen, atelier de lucru manual, săli de curs cu mobilier
complet, o sală festivă cu scenă şi balcon. A edificat şi restaurat o mulţime
de biserici. A construit mai multe vile la Stâna de Vale, a adăugat o nouă
aripă la Liceul Confesional greco-catolic din Beiuş, o altă aripă la Liceul de
Fete şi o sală de gimnastică în aceeaşi localitate. Toate într-un stil
arhitectonic modern, promovând stilul românesc, cu totul nou în ţinuturile
bihorene, adaptat şi la bisericile nou construite. Este, pe bună dreptate,
numit “bunul gospodar”, fiindcă clădirile şcolare construite sau restaurate,
bisericile, mănăstirile nu puteau fi realizate decât printr-o gospodărire
chibzuită, care l-a caracterizat în mod deosebit, o chibzuinţă prin care şia
pus pecetea hărniciei peste tot unde s-a simţit nevoia. Continuând cu datele
realizărilor sale constatăm că: la Oradea a cumpărat cinci case, una lângă
alta, pentru extinderea – în locul lor – a palatului episcopal, în care a
deschis şi o capelă pictată, cu iconostas sculptat, adevărată operă de artă. Cu
capital propriu şi cu fonduri diecezane a înfiinţat banca “Unirea”, a cumpărat
şi donat Seminarului ferma “Ioşia”. O clădire veche a fundaţiei “Bobola” a
transformat-o radical şi a aşezat în ea Mănăstirea Călugărilor Franciscani şi
le-a construit o biserică. O capelă ruinată, obţinută de la romano-catolici, a
restaurat-o şi a pus-o la dispoziţia ostaşilor din garnizoana Oradea. La Beiuş,
pe lângă clădirile şcolare, a cumpărat o casă pentru personalul Episcopiei şi a
ridicat pe terenul “Galvani” Mănăstirea Călugărilor Asumpţionişti, care a avut,
un timp, noviciat. În regiunea Finis a construit o linie ferată în lungime de
30 km pentru exploatarea lemnului. A edificat clădiri economice, a înfiinţat o
stupină şi o pescărie pentru păstrăvi şi crapi. A construit o biserică pentru
oamenii din munţi şi pentru personalul domeniului episcopal. La Remeţi s-a
construit o fabrică de cherestea, ateliere, depozite, o linie ferată de 50 km.
A deschis o şcoală de ucenici pentru muncitori, pe cheltuiala sa; a clădit o
şcoală primară şi o biserică. La Stâna de Vale au fost construite două hoteluri
cu 100 de camere, dotate cu întregul confort, şi o grădină botanică subalpină,
pusă la dispoziţia Universităţii din Cluj, sub conducerea profesorului
universitar dr. Alexandru Borza. La Holod, pe domeniul episcopal, au fost modernizate
lucrările agricole prin dotarea cu tractoare şi utilaje agricole moderne. Tot
aici au fost construite o moară sistematică şi o cramă. La Tulca Cetate, în
regiunea Salonta, a luat fiinţă o fermă nouă cu dotările şi clădirile necesare.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a ridicat pe cheltuiala sa 14
biserici şi a contribuit cu ajutoare substanţiale la alte 20.
La aniversarea a 25 de ani de episcopat, în 1938, a instituit,
în fiecare parohie din dieceză, câte o fundaţie liturgică, în amintirea
părinţilor, surorilor, fratelui şi cumnatei sale.
În calitate de om de cultură, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu,
deşi personal nu a lăsat lucrări scrise, înafară de pastorale, a sprijinit
lucrările altora, ale oamenilor de cultură locali, îndeosebi a autorilor de manuale
şcolare de Teologie sau pentru şcolile medii, de broşuri şi studii de
răspândire a culturii creştine, ca şi de literatură şi poezii religioase. Între
autorii sponsorizaţi menţionăm pe scriitorul Ion Agârbiceanu cu o serie de
broşuri pentru Biblioteca AGRU, Meditaţiile Sfântului Rodriguez, 4 volume, în
traducerea părintelui Aloisie L. Tăutu. Publicând cele două volume de Teologie
Morală, peste 1200 de pagini lăsate de Aloisie L. Tăutu, îşi încheie cele
Câteva cuvinte către cititor, cu care deschide primul volum, arătând că
“Meritul apariţiei acestui îndreptar… îi revine întreg Excelenţei Sale Înalt
Preasfinţitului domn dr. Valeriu Traian Frenţiu, care, şi acesta, ca multe
altele, l-a finanţat cu cunoscuta-i lărgime de inimă şi de înţelegere, pentru
care sunt profund îndatorat şi recunoscător”, iar dr. Nicolae Flueraş în
Cuvântul către cititor al Tratatului Moral Pastoral despre Uzul Sacramentelor
(647 pagini), la fel exprimă “recunoştinţă şi mulţumită Excelenţei Sale Înalt
Preasfinţitului Domn Episcop dr. Valeriu Traian Frenţiu, care, cu râvna-i
cunoscută… a făcut cu putinţă publicarea acestei lucrări, implicându-se cu
largă dărnicie a finanţa tipărirea ei”. Tot la Oradea, prin grija şi cu
ajutorul Episcopului Frenţiu a apărut în 1924 Testamentul Nou, cel dintâi
publicat cu litere latine în Biserica Română Unită cu Roma, în traducerea
canonicului din Blaj, dr. Ioan Bălan, ajuns în 1936 Episcop al Lugojului. Tot
aici şi cu concursul Episcopului Frenţiu se tipăresc tratatele de Teologie
Pastorală ale canonicului lugojan dr. Nicolae Brânzeu.
“Ceea ce-i aduce IPS Valeriu Traian Frenţiu un nume de mare
Mecena este concursul financiar dat la înfiinţarea Teatrului de Vest, cu sediul
în Oradea… Dacă ne gândim că de la Maramureş la Arad era singurul teatru de-a
lungul graniţei, se va înţelege de ce avem dreptul de a ridica la maximum de
apreciere gestul IPS Sale” (E. Potoran, op. cit., pp. 40-41).
A luat cele mai adecvate măsuri pentru păstrarea şi
valorificarea bibliotecii episcopale, care cuprindea numeroase şi valoroase
manuscrise, cărţi teologice, volume vechi, lucrări din toate domeniile,
numindu-l bilbiotecar pe Părintele dr. Aloisie L. Tăutu, urmat de Eugen
Potoran, care au continuat opera canonicului cărturar şi istoric dr. Iacob
Radu, cel ce a întocmit primul catalog al manuscriselor, tipărit de Editura
Academiei Române.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a bucurat de colaboratori
care i-au fost nu numai sfetnici luminaţi, ci şi participanţi, alături de
chiriarh, la actul de guvernare eparhială şi la aducerea la îndeplinire a
măreţelor planuri, generate de gândirea şi chibzuinţa acestuia. O bună parte
dintre ei au fost amintiţi mai sus, dar sunt şi alţii. Între ei menţionăm, în
primul rând, pe episcopul auxiliar dr. Ioan Suciu, cu care însă nu a putut
conlucra îndeaproape decât scurt timp, de la 22 iulie 1940, când Ioan Suciu a
fost consacrat episcop în catedrala eparhială din Oradea, şi până la începutul
lunii septembrie acelaşi an, când Episcopului Valeriu Traian Frenţiu nu i-au
permis autorităţile horthyste, ocupantele Transilvaniei de Nord în urma
Diktatului de la Viena, să revină la Beiuş, unde îl surprinsese nefericita zi
de 30 august 1940. Mai amintim pe următorii: Dr. Gheorghe Miculaş, fost
profesor şi director al Preparandiei din Oradea, rector al Seminarului,
canonic, vicar general episcopesc, prepozit capitular; dr. George Pop, canonic;
Ilie Stan, profesor, canonic; Petru Tămăian, profesor şi director al
Preparandiei, rector al Seminarului; Ioan Buteanu, preot, canonic; apoi
directorii de şcoli: Cornel Sabo la Şcoala Normală din Oradea, dr. Nicolae
Flueraş, canonic onorific, directorul Liceului de Băieţi din Beiuş, dr. Eliza
C. Pavel, directoarea Liceului de Fete, preşedinta Reuniunii Mariane a Femeilor
Române Unite – UMFRU, vicarii foranei: Alexandru Gera de la Carei, Petru Cupcea
la Şimleul Silvaniei, urmat de Emil Bran, canonici onorifici.
Ultimul Capitul catedral dinaintea scoaterii Bisericii în afara
legii, consemnat în anul 1947, a fost format din următorii canonici:
Augustin Maghiar, prepozit, fost director al internatului de
băieţi din Beiuş şi rector al Seminarului din Oradea. Şi-a sfârşit viaţa în
Peniteciarul din Sighetu Marmaţiei. A fost înhumat în Cimitirul Săracilor, în
groapa comună. Nu i se cunoaşte mormântul.
Dr. Ioan Georgescu, fost profesor şi inspector şcolar, istoric
şi publicist erudit.
Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, om de cultură enciclopedică,
delegatul Bisericii Române Unite cu Roma în Comisia de codificare a Dreptului
Canonic Oriental.
Dr. Vasile Barbul, fost secretar episcopal, notar consistorial
şi director al cancelariei.
Dr. Coriolan Tămăian, fost profesor secundar, profesor de
Teologie şi rector al Seminarului din Oradea. În timpul prigoanei comuniste,
eliberat din închisoare în 1964, după moartea Episcopului auxiliar Iuliu Hirţe,
a fost, între anii 1978-1989, Ordinarius diecezan sau locţiitor de episcop.
Teodor Matei, fost profesor la Beiuş, publicist şi traducător de
limbă franceză.
Pentru activitatea sa multilaterală, Episcopul Valeriu Traian
Frenţiu a fost răsplătit cu mai multe ordine şi decoraţii. A fost purtător al
Legiunii de Onoare, asistent al Tronului Pontifical şi decorat de Papa Pius al
XI-lea, la 22 aprilie 1927 cu Paliul Sacru.
Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş
După moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu, survenită la 5
iunie 1941, pentru perioada vacanţei scaunului mitropolitan până la alegerea
noului mitropolit, Sfântul Scaun a numit Administrator Apostolic al
Arhidiecezei pe Episcopul auxiliar dr. Vasile Aftenie, vicarul Bucureştilor şi
Vechiului Regat, care, însă, nu a fost acceptat de Capitulul mitropolitan de
Blaj, în frunte cu prepozitul dr. Victor Macavei, pe motivul că nu a fost
consultat înainte de numire. Ca urmare, Episcopul Vasile Aftenie a restituit
Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti decretul de numire. În urma restituirii,
Papa Pius al XII-lea l-a numit – motu proprio – Administrator Apostolic pe
Episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, care avea reşedinţa provizorie la
Beiuş, încă din 1940, după Diktatul de la Viena şi ocuparea de către horthyşti
a Transilvaniei de Nord. Episcopul Frenţiu era seniorul Episcopatului
greco-catolic român atât ca vârstă, cât şi ca vechime ierarhică. În consecinţă,
numirea Sfântului Scaun fiind conformă cu prevederile conciliare ale Provinciei
Mitropolitane a pus capăt litigiului. A administrat Arhidieceza pe tot timpul
războiului. În 1946 a convocat şi prezidat Sinodul Electoral pentru alegerea
noului mitropolit. A fost ales Episcopul de Maramureş, dr. Alexandru Rusu, dar
n-a fost recunoscut de guvernul comunist Petru Groza.
În anul 1947 Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la
Oradea, iar la Blaj a fost adus de la Oradea, în aceeaşi calitate de
Administrator Apostolic, Episcopul auxiliar Ioan Suciu, în aşteptarea
clarificării situaţiei noului mitropolit.
Aşadar, scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii l-a
găsit pe Episcopul Valeriu Traian Frenţiu la Oradea. În septembrie 1948 a fost
depus din scaun, odată cu dr. Ioan Bălan, Episcopul Lugojului, şi dr. Alexandru
Rusu, Episcopul Maramureşului. La 28 octombrie, acelaşi an, a fost arestat şi
izolat, împreună cu ceilalţi cinci episcopi greco-catolici români (dr. Iuliu
Hossu al Episcopiei de Cluj-Gherla, dr. Alexandru Rusu al Maramureşului, dr.
Ioan Bălan al Lugojului, dr. Ioan Suciu de la Blaj şi dr. Vasile Aftenie de la
Bucureşti) în lagărul de la Dragoslavele, improvizat în palatul patriarhal de
vară al Bisericii Ortodoxe Române, îngrădit cu sârmă ghimpată şi asigurat cu
pază militară. În februarie 1949 întregul grup de ierarhi a fost transferat la
Mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr de concentrare, iar de
acolo, în mai 1950, la Penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, unde, nemaiputând
suporta duritatea regimului de exterminare, la 11 iulie 1952 s-a stins din
viaţă. A fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din
Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul
înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la
Sighet.
În încheiere dăm câteva referinţe asupra personalităţii şi
activităţii atât de complexe şi valoroase ale Episcopul Valeriu Traian Frenţiu.
Din scrisoarea Papei Pius al XI-lea din 6 ianuarie 1938, la
împlinirea unui sfert de veac de episcopat: “La acest plăcut prilej de praznic
sfânt nu putem lăsa să nu-ţi vină urarea Noastră de bine… Acest semn de iubire
părintească Ni-l cer credinţa şi alipirea ta către acest Scaun Apostolic; îl
cere şi râvna înflăcărată cu care păscând harnic şi neobosit turma încredinţată
ţie, mai întâi în Eparhia Lugojului, apoi în această renumită (eparhie) pe care
o cârmuieşti şi acum, ţi-ai dobândit mari vrednicii pentru Biserică. Căci, bine
ştim, între altele, câtă grijă şi bătaie de cap ai avut cu zidirea ori
întregirea bisericilor şi a parohiilor, cu întemeierea ori cu ocrotirea
aşezămintelor de creştere şi de învăţătură, cu pregătirea clericilor şi cu
înaintarea tot mai mult în cele religioase ale poporului. Folosindu-Ne aşadar
cu dragă inimă de prilejul acestui praznic vlădicesc, pe tine, Venerabile Frate,
te felicităm părinteşte pentru slujba de arhipăstor, împlinită atâta vreme şi
cu atâta sârguinţă, şi cerem de la Cel născut în Betleem toate cele fericite şi
mântuitoare… Iar pentru ca aceste apropiate sărbători să poată da roade
sufleteşti mai mari, te împuternicim ca, într-o anumită zi, în numele Nostru şi
cu puterea Noastră să binecuvântezi pe credincioşii care vor veni la slujba ta
arhierească, dându-le deplina iertare de pedepsele păcatelor, în felul obişnuit
al Bisericii…” (“Vestitorul”, nr. 3/1938).
Din “Cuvântul Mitropolitului Alexandru Nicolescu”, rostit cu
acelaşi prilej în catedrala din Oradea la slujba jubiliară: “S-a dovedit o
slugă credincioasă a lui Isus Cristos, un ispravnic harnic al tainelor
Împărăţiei lui Dumnezeu, un vestitor neobosit cu cuvântul şi cu fapta al
Împărăţiei lui Isus, un cercetător fidel al Testamentului lăsat nouă de Isus
Cristos. Atât la Lugoj, unde şi-a desfăşurat prima decadă de arhipăstor a
activităţii sale, cât şi la Oradea Mare, şi-a ţinut de sacră datorie să cerceteze
de aproape, misionar neobosit, cu vreme şi fără de vreme turma, şi să o pască
cu cuvântul adevărului, fie prin viu grai, fie în scris prin multe epistole
pastorale. A sprijinit din al său tipărirea şi răspândirea literaturii
religioase, fie pentru popor, fie pentru intelectuali, necruţând în această
privinţă nici o jertfă. Pentru ridicarea nivelului moral al poporului a
sprijinit misiunile sfinte pe teritoriul ambelor eparhii, iar pe seama clerului
a organizat an de an exerciţii spirituale, participând el însuşi şi premergând
cu pildă exemplară. A dăruit cu generozitate princiară bisericilor, contribuind
cu bani grei pentru renovarea acelora, pentru împodobirea lor sau noua lor
construcţie. Martor al multor şi preaînsemnatelor jertfe în direcţia aceasta,
din Eparhia Lugojului, am fost şi sunt eu însumi care i-am urmat în scaun, iar
martor al jertfelor de milioane ce le-a dat pentru bisericile multe, vechi şi
noi şi pompoase din Eparhia Orăzii sunteţi voi înşivă… prezenţi la această
pioasă şi impresionantă ceremonie. Grija ce o poartă acest ilustru confrate de
şcoli ne arată noul internat de băieţi cu proporţii atât de vaste, noul Seminar
Teologic, ne arată uriaşa clădire ce adăposteşte Şcoala Normală, un monument
Çaere perenniusČ al vredniciilor sale, ne-o arată înzestrarea lor cu pământuri
întinse, gospodărite model, ne-a arată aducerea din partea dânsului la Beiuş a
ilustrei Congregaţii a Părinţilor Asumpţionişti. cea mai activă Congregaţie
modernă a Bisericii, şi a Maicilor Asumpţioniste, cărora le-a dat tineretul de
ambele sexe şi stabilirea la Oradea a Maicilor Notre Dame de Sion, precum a
Fraţilor Şcolari tot aci, sub grija cărora a pus tinerele odrasle ale neamului.
Grija sa pentru viaţa religioasă… o arată şi aducerea din partea-i pe
teritoriul eparhiei a Părinţilor Franciscani din provincia Moldovei, cărora
le-a asigurat adăpost în cartierul “Ioşia” şi le-a încredinţat atâtea parohii
pe teritoriul eparhiei, unde muncesc cu rod atât de bogat… Dacă mai adăugăm la
toate acestea şi realizările, într-adevăr minunate, înfăptuite la Stâna de
Vale… ridicându-se acolo ca prin farmec palate şi hoteluri, adăposturi şi
biserici… atunci ne putem da seama ce slugă credincioasă a fost şi este acest
ierarh al lui Cristos, utilizând sută la sută talanţii pe care i-a dat
Dumnezeu” (“Vestitorul”, nr. 3/1938).
Din articolul “Episcopul Valeriu Traian Frenţiu”, semnat şi
publicat de Nae Antonescu în revista “Contemporanul ideea europeană” nr. 3
(198) din 21 ianuarie 1994, în ciclul “Episcopii Martiri” reiese că: “Episcopul
Valeriu Traian Frenţiu şi-a dat seama de rolul binefăcător al presei creştine
din cadrul pastoraţiei. Este unul dintre cei mai însemnaţi sprijinitori ai
cuvântului scris; de la asigurarea condiţiilor adecvate de tipărire, până la
difuzarea promptă a acestuia. În anul 1925 înfiinţează revista “Vestitorul”,
publicaţie bilunară ce insera în paginile ei studii de morală creştină, istoria
şcolilor româneşti confesionale, date despre presa catolică de pretutindeni… A
apărut în anul 1940… Cu ajutorul profesorilor de Teologie şi al celorlalţi
canonici ai diecezei, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a organizat temeinic
Reuniunile Mariane, lansând lozinca, nici o parohie fără o asemenea reuniune.
În acest scop dr. Aloisie Tăutu a publicat chiar o broşură în care a explicat
procedeul de organizare ca şi scopul urmărit. Nu trebuie să uităm nici faptul
că, pe vremea episcopatului său, în Oradea au apărut şi alte publicaţii
bisericeşti, în dieceza condusă cu atâta pricepere. Astfel, între anii
1932-1936, în Şimleul Silvaniei, Părintele Teofil A. Băliban primeşte aprobarea
episcopală să imprime revista “Flori de crin” dedicată educaţiei tineretului
feminin, îndeosebi a mamelor tinere. Revista activa în cadrul Reuniunilor
Mariane şi avea ca patroană pe Sfânta Tereza. În anul 1933 se tipărea la Oradea
revista studenţilor români uniţi – ASTRU, sub conducerea lui Salustiu Turdeanu,
având ca spiritual pe canonicul dr. Aloisie Tăutu. Între 1934-1940 tot la
Oradea se tipăreşte “Bunul Păstor” condusă de preotul Emil Bran, parohul catedralei
Sfântul Nicolae, care se difuza gratuit pentru cei nevoiaşi. De asemenea “Micul
Misionar” se publica tot în Oradea între anii 1937-1940, redactat de către
călugărul franciscan Ion M. Gârleanu, autor al unor volume de versuri. Redacţia
revistei era chiar în localul Academiei Teologice; era o publicaţie închinată
misiunilor. Tot în această ordine de idei am putea aminti şi alte publicaţii
periodice, care se tipăreau cu aprobarea Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, în
cadrul diecezei conduse de el: “Apostolatul Bolnavilor” şi “Aurora Franciscană”
la Oradea, iar la Carei “Tinereţea Creştină”. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu
a fost unul dintre slujitorii fruntaşi ai acţiunilor culturale româneşti din
părţile bihorene. Cel puţin trei mari acţiuni se leagă de numele lui. Mai întâi
i-a ajutat pe toţi acei care au militat pentru înfiinţarea Teatrului de Vest în
Oradea, care s-a luptat mereu cu dificultăţile vremii. I-a urmat apoi ajutorul
materiale pentru tipărirea revistei Cele trei Crişuri, dar cel mai însemnat
obol îl aduce pentru înfiinţarea cotidianului românesc din Oradea Gazeta de
Vest, pe care a salvat-o de mai multe ori de la dispariţia iminentă. Şi nu vom
uita niciodată noi, foştii elevi ai Şcolii Normale române unite din Oradea,
ceea ce a făcut pentru această instituţie… O viaţă de autentic Apostol al
credinţei strămoşeşti şi al neamului românesc, al unui suflet evlavios ce-şi
odihneşte osemintele într-un cimitir aproape ascuns… Nu vom înceta să comemorăm
figura acestui mare martir al credinţei şi a celorlalţi episcopi ai noştri, şi
nici atunci, pentru că ceasurile comemorative pentru cei care şi-au dat viaţa
pentru credinţă nu vor fi niciodată destule. Aceşti martiri sunt speranţa
noastră.”
* * *
Informaţii preluate din cartea “Cei 12 Episcopi Martiri”, a
Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de
Editură “Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1998.
(Preluare de pe www.bru.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu